Călușarii, persanii antici și cultul lui Mithra

Întrebare: Câte controverse poate stârni un simplu dans?
Răspuns: multe …

Odată cu deschiderea jocurilor Olimpice de la Londra, din anul 2012, britanicii au dorit să includă în festivitatea de deschidere un dans „reprezentând o tradiție folclorică autentic britanică, veche de sute ani”, însă, autoritățile nu au acceptat. Era vorba de dansul Morris, asemănător cu Călușul românesc.

Spaniolii au comentat amintind că până și numele călușarilor britanici, „Morris”, derivă din folclorul autentic iberic, respectiv din dansul „Moresco”!

În disputa stârnită între cele două culturi, ziariștii britanici au amintit în ce țări mai există această tradiție: Spania, Cipru, Franța, Olanda, Finlanda, Suedia, Egipt (locuitorii din oaza Kharga), Australia, Canada, Noua Zeelanda și Hong Kong! Doar că, evident sau nu, au uitat de România …

Ce spun antropologii și etnologii, însă?

La origine, în antichitate, acest dans făcea parte dintr-un cult, misteriile zeului solar Mitra, apărut la parții dahi, și transmis odată cu expansiunea primului imperiu persan, sau Imperiul Ahemenid („Darius … al lui Istaspe”, cum spunea Eminescu). Acesta a fost practicat de membrii frățiilor militare ale Cavalerilor lui Mitra.

În multitudinea de rituri și religii antice care s-au manifestat în bazinul mediteraneean, mithraismul s-a caracterizat prin capacitatea de a se îmbogăți constant prin asimilarea unor credințe diferite, acumulând în timp straturi culturale succesive și devenind una dintre cele mai răspândite religii din primele secole ale erei noastre. A fost, de altfel, prima religie monoteistă adoptată unitar într-un spațiu geografic imens, care cuprindea teritoriile ce se întindeau de la granițele Indiei și până la cele ale Egiptului, a cărei durată de existență s-a întins pe o durată mai mare de 1000 de ani.

Misteriosul personaj mitologic care purta numele de Mithra a fost adorat încă din vremea preistorică, în care strămoșii perșilor erau uniți cu cei ai hindușilor. Acesta era văzut ca un zeu al luminii, al adevărului și al dreptății, cultul său traversând secolele și ajungând ca în antichitatea romana să devină una dintre cele mai răspândite religii.

Din Insulele Britanice pana la Adamclisi în Dobrogea, din nordul Africii până dincolo de hotarele Imperiului Persan, de la Roma la Alexandria, cultul lui Mithra și-a câștigat numeroși adepți devotați, indiferent de religiile locale pe care aceștia le avuseseră inițial.

Ce anume a făcut dintr-un zeu de origine persană o divinitate atât de prețuită și de adorată într-un spațiu geografic și cultural atât de întins?

Cele mai frecvent întâlnite și, în consecință, cele mai importante elemente în această religie sunt reliefurile tauroctonice. Tauroctomia constituia punctul central al cultului mithraic, simbolizând actul creator al zeului – concepție cu rădăcini în toate vechile credințe care au legătură cu „mistere”.

În mod obișnuit, basoreliefurile care au fost descoperite în Dacia conțin trei tipuri de reprezentări, cea din mijloc reliefând scena uciderii taurului. Zeul, îmbrăcat în costum oriental, stăpânește animalul sub genunchiul stâng, ținându-l de nări sau de coarne. Fața sa nu exprimă deloc ferocitate sau triumf, ci e aproape tristă, lăsând să se înțeleagă că acest sacrificiu nu constituie o faptă eroică. Era mai degrabă considerat un mod de re-creare a naturii. După sacrificarea taurului, urma ceremonia Haomei, băutura aurie, obținută din esența unor plante ce avea darul de a conferi nemurirea inițiatului și care ulterior a fost asociată cu „soma”, băutura sfântă menționată în Vedele hinduse.

În Asia încă mai există anumite practici care presupun utilizarea energiei subtile a elementelor existente în natură pentru îmbunătățirea capacităților inițiale ale organismului uman. În daoism și în șintoism se folosesc tehnici de echilibrare a energiei umane cu natura, de absorbție a qi-ului aparținând elementelor vegetale vii (copaci, plante, stele, mare, munte) în scopul vindecării organismului uman. Toate acestea sunt asociate unor alte practici ce au rolul de a asigura nemurirea practicantului, sau ascensiunea spirituală a acestuia …

Este posibil ca tradiția spaniolă a corridelor cu tauri să aibă, în realitate, origini în popularul cult al lui Mithra.

Printre temele redate în reprezentarea zeului, se întâlnește cea a nașterii acestuia. Conform mitului, Mithra, s-a născut în mod miraculos dintr-o stâncă, în apropierea unui râu, la umbra unui smochin, îndeplinind voința divină a lui Ahura-Mazda. La apariția sa, toate întunecimile par să se îndepărteze. Ziua aniversară a nașterii sale, conform tradiției, este cea de 25 decembrie, când păstorii din ținut au venit să i se închine.

Conform altor mituri Mitra s-a născut dintr-o fecioara, Anahita, care a primit titulatura de „Maica Domnului”. Toate prințesele dinastiilor parte din Armenia erau considerate preotese ale lui Mitra. Cel mai mare templu închinat Anahitei se afla în Persia cucerita de dahi, la Kangavar, pe frontispiciul căruia se poate citi dedicația: „Anahitei, imaculata, virgina, Mama Domnului nostru Mitra”.

O altă reprezentare găsită pe basoreliefurile dacice este scena miracolului apei. Aceasta surprinde doi oameni, dintre care unul sta în genunchi cu fața către un altul care îndreaptă un arc cu săgeți spre o stâncă. Astfel, Mithra face sa izvorască apa, reanimând, potrivit mitului, câmpurile și creaturile lovite cu secetă și sterilitate de către Angra-Mainyu – spiritul rău.

Ultimele fapte ale lui Mithra pe pământ, sunt redate sub forma banchetului împreună cu Sol (Soarele) și urcarea acestuia către cer, unde zeul taurocton va continua să trăiască și să apere pe credincioșii sai contra răului (vă sună cunoscut?).

Ritualul sanctuarelor mithraice presupunea menținerea unui serviciu religios zilnic și ceremonii periodice, însoțite de psalmodieri și litanii. Slujba cotidiană a templului consta mai înainte de toate în menținerea flăcării purificatoare și apoi în îndeplinirea celor trei rugăciuni zilnice către soare: dimineața, la amiază și seara. Ceremonia principală consta însă în prezentarea imaginii zeului taurocton, în timp ce se sunau niște clopoței. Urma apoi masa sacramentală. La serviciul zilnic obligatoriu se adăugau diferite alte rituri legate de inițiere, precum și ceremonii speciale care se organizau odată cu sărbătorile cele mai importante  ale cultului.

După convertirea lui Constantin cel Mare la creștinism, în anul 313 d.Hr., cultul acestui zeu persan a cunoscut un declin puternic. Însă, tradițiile legate de acest cult au continuat să se mențină. În țara noastră acestea se regăsesc în practicile magice asociate sărbătorilor ce însoțesc momentele importante ale anului și care marchează schimbările anotimpurilor: Rusaliile, Sf. Gheorghe sau Sf. Dumitru.

Sursa: „The Mysteries of Mithra” – Franz Cumont